AVENTURI ÎN GRĂDINA CASEI BUNICILOR - TOAMNA

CĂDEREA FRUNZELOR

Un foşnet uşor se auzea din toţi pomii, iar vântul adia uşor, încercând să nu sperie toate insectele, păsările şi animalele. Frunzele cireşului bătrân s-au trezit amorţite dar încântate de zgomotul care le înconjura. Şi-au întins braţele firave pentru a se dezmorţi şi au început să se pregătească pentru tot ceea ce va urma în acea toamnă, adică plecarea lor. O frunză mai curajoasă s-a desprins din cireş şi a început să plutească uşor, liniştită, lăsându-se purtată de adierea uşoară a vântului de toamnă. Curând, alte frunze au început să plutească lin, învârtindu-se, rotindu-se, dansând vesele şi bucurându-se de ceea ce le oferea sosirea toamnei. Râdeau vesele, iar râsetul lor ce scotea clinchete zglobii a ajuns şi la urechile celor mici.

-          Tudor, ce se aude? întrebă Anisia

-          Cred că pomii au început să îmbătrânească şi adierea vântului îi face să scârţâie.

-          Dar nu este un scârţâit. Mai degrabă par a fi mii de clinchete, ca şi cum sute de copiii ar râde. Dar unde pot fi oare acei copii? Suntem doar noi cinci în grădină.

-          Hei, copilaşi mici şi năzdrăvani! se auziră nişte voci vesele. Suntem noi, frunzele. Ne pregătim de plecare, şi ne bucuram de acest vânt cald care ne plimbă prin aer şi ne ajută să întregim dansul nostru. Deoarece ne simţeam foarte bine, am început să râdem vesele.

-          De fapt am râs atât de tare pentru că ne doream mult de tot să veniţi pentru a ne lua la revedere de la voi şi pentru a vă mulţumi pentru acest an minunat. Sperăm ca aventurile voastre să nu se oprească aici.

-          Mulţumim! Am fost foarte fericiţi cu voi aici. Dar unde veţi pleca?

-          Vom zbura puţin, după care vom cădea pe pământ şi ne vom contopi cu acesta pentru a-l ajuta. Vitaminele noastre ajută pământul să aibă şi el vitamine şi să fie sănătos.

-          Iar acum priviţi-ne cum dansăm! spuse o frunză care se învârtea sub razele călduţe ale soarelui şi se lăsa purtată de vântul tomnatic.

-          Este foarte frumos să pluteşti! spuse o altă frunză.

-          Vă credem. Când am fost fulgi am zburat şi am plutit prin aer. Şi ne-am contopit cu pământul. Şi am simţit măreţia şi viaţa lui.

-          Vreţi să deveniţi şi frunze?

-          Nu credem că se poate acest lucru.

-          Păi după toate prin câte aţi trecut anul acesta, după toată magia pe care aţi trăit-o, tot mai sunteţi sceptici.

-          Ce înseamnă un sceptic, Anisia? Întrebă Luca.

-          Este o persoană neîncrezătoare.

-          Aha. Dar noi credem în magie. De ce spun că suntem sceptici?

-          Pentru că, pentru o clipă, am uitat.

-          Vrem să devenim frunze! Spuseră cei cinci într-un glas, fericiţi că aventurile lor nu se încheiaseră încă.

Dintr-odată s-au trezit ridicaţi în aer şi micşoraţi. Erau tare mici, nici chiar cât fulgii de nea, dar nici cât erau ei obişnuiţi să fie. Erau nişte frunze. Şi au început să zboare, se roteau şi se aruncau în sus, pluteau, îşi întindeau braţele ţi se lăsau purtaţi de fiecare bătaie a vântului. Anisia a început să danseze ca o balerina, făcând piruete după piruete. Se înălţa şi se rotea lăsându-se purtată uşor şi ridicată în sus, la cer, la nori, la soare. După care se avânta şi se arunca înspre pământ, venind cu o viteză uimitoare, făcând piruetă după piruetă şi aruncându-se în vâltoarea aerului tomnatic, speriindu-i pe ceilalţi copii. Şi înainte de a atinge pământul se oprea uşor şi se ridica din nou spre cer, rotindu-se încet şi graţios, asemeni unei dansatoare încântătoare. Fericiţi, şi mai încrezători, ceilalţi pici şi-au luat avânt şi au  pornit în zbor spre cer, încercând salturi cât mai variate şi mai diferite. Şi iar au apărut zânele şi luptătorii galactici, care se luptau să apere această planetă de cei ce vroiau s-o cucerească. Iar cele două zâne se apropiau de fiecare floare, de fiecare plantă, de fiecare pom şi le şopteau  drum bun şi vacanţă liniştită. Pentru că, natura se pregătea de o vacanţă bine meritată.