GHIOCEII
Într-una din zilele de primăvară, când
pământul mai era acoperit pe ici pe colo de zăpadă, Rareş a descoperit nişte
clopoţei albi ce se înclinau înspre pământ.
-
Hei, cine
sunteţi voi? – a întrebat Rareş
-
Noi!?
Suntem ghioceii! Vestim primăvara. spuseră aceştia.
-
Hei,
Tudor, Anisia! Veniţi să vedeţi nişte clopoţei albi. Sunt tare frumoşi!
-
Nu! Nu
suntem clopoţei! Suntem GHI – O – CEI!
-
Bine, am
înţeles. Dar mie îmi place să vă spun
aşa pentru că mie îmi plac foarte mult clopoţeii. Şi dacă nu v-aş auzi vocile
piţigăiate v-aş ignora. Dar dacă voi îmi vorbiţi, trebuie să vă răspund, chiar
dacă sunteţi foarte încrezuţi. Şi dacă
aţi fi doar simple flori, Ghi-o-cei, nu v-aş putea auzi, nu?
-
Dar noi
nu cântăm, noi nu facem altceva decât sa-ţi vorbim. Daca am fi clopoţei am zornăi,
nu am vorbi, nu-i aşa? Nu facem nici clinc, nici dinc, nici clonc. Noi vorbim.
Clopoţeii cântă, nu vorbesc. Deci, nu suntem clopoţei.
-
Eu am un
clopoţel care vorbeşte. continuă Rareş.
-
Măi copile,
dar cu tine nu reuşim să ne înţelegem deloc!? Nu suntem clopoţei.
-
Nu,
sunteţi ghiocei clopoţei.
-
Bine. Fie
ca tine. Cum spui tu. Dar noi ştim foarte bine ce suntem.
-
Hei!
Anisia! Tudor! Haideţi să vedeţi clopoţeii. strigă Rareş.
-
Ufff!
răspunseră ghioceii.
-
Uite,
Tudor! spuse Anisia privind veselă
ghioceii. Priveşte ce ghiocei frumoşi. Vai dar sunteţi chiar frumoşi! continuă
Anisia. Asta înseamnă că a venit primăvara. Din cauza asta fulgii ne-au vizitat
azi noapte. Pentru a-şi lua rămasa bun. Au plecat.
-
Da, şi
Omul de zăpadă a plecat. Vezi. Nu a mai rămas decât o movilă de zăpadă. He, he.
Vine primăvara! Oare ce ni se va mai întâmpla?
-
Multe
lucruri, copii. spuse Bobiţă dând vesel
din coadă. Fiecare anotimp are farmecul său. Iarna ne aduce zăpada, primăvara,
florile şi verdeaţa, vara, căldura şi vacanţa, iar toamna, şcoala, fructele, şi
culorile ei.
-
Aşa este.
Iar noi trebuie să învăţăm să respectăm natura. spuseră copiii.
-
Mulţumim
Bobiţă! spuse Anisia. Ca întotdeauna
eşti atent la tot ce ni se întâmplă nouă, nu-i aşa?
-
Păi voi
credeţi că doar voi ne studiaţi pe noi. Şi noi facem acelaşi lucru. spuse Bobiţă.
-
Hai să
mai admirăm puţin ghioceii. Dar ce se întâmplă cu ei oare?! Par tare supăraţi,
nu-i aşa copii?! întrebă Anisia.
-
Le-am
spus clopoţei şi ei s-au supărat pe mine! răspunse Rareş trist. Sunt foarte
încrezuţi.
-
Nu sunt
încrezuţi. Doar că sunt foarte mândri de numele lor, aşa cum este fiecare
dintre noi. Dacă ţie ţi s-ar spune, elefănţel, de exemplu, ţi-ar plăcea?
continuă Tudor.
-
Păi nu
cred. Dar oricum, elefănţel este un nume nostim. Nu cred că m-aş supăra ca ei.
-
Lasă,
măi, că le va trece supărarea. Hai să vorbim cu ei şi să aflăm ceva mai multe
despre ei.
-
Bine, dar
să vă fie foarte clar, noi suntem Ghiocei.
-
Dar voi
nu mai ştiţi altceva în afară de a ne spune cum vă numiţi?! De exemplu, ne
puteţi spune de ce sunteţi albi?
-
Pentru a
ne contopi cu zăpada. Suntem aşa pentru a ne camufla. Ştiţi voi, pentru ca
zăpada să creadă că suntem şi noi o fărâmă de zăpadă.
-
Hei, voi
chiar credeţi că zăpada nu ştie cine sunteţi? Doar de – aia pleacă imediat ce
apăreţi voi. Ştie că sunteţi vestitorii primăverii.
-
Cum să
ştie aşa ceva?! Este doar apă îngheţată!
-
Şi voi
sunteţi doar nişte simpli clopoţei care nu ştiţi nici măcar să cântaţi. Dar
sunteţi tare încrezuţi. Şi nici măcar nu ştiţi că apa aceea îngheţată, cum îi
spuneţi voi, vă ajută să trăiţi. Şi dacă n-ar fi ea, noi nu am fi. Aşa cum voi
aveţi rolul de a vesti primăvara, tot aşa şi zăpada are rolul de a hidrata
pământul. Vă hidratează casa, adică masa...sau cum vine.
-
Aveţi
dreptate. Am fost cam răutăcioşi, şi încrezuţi şi am greşit. Ne cerem scuze.
Iar voi nişte copilaşi aţi fost mult mai înţelepţi decât noi. Vă mulţumim. Şi
încă o dată ne cerem scuze.
-
Bine.
Deci, ce ne puteţi spune?
-
Păi, noi
venim când este cald. Şi ne place ca soarele să ne mângâie sufletele.
-
Păi
şi-atunci de ce staţi cu capetele plecate tot timpul? întrebă Tudor.
-
pentru că
ne închinăm pământului şi-i mulţumim în fiecare zi pentru graţia şi frumuseţea
pe care ne-a dat-o.
-
Şi pentru
apa care vă hrăneşte şi vă hidratează, nu? spuse Anisia uşor ironică.
-
Da, şi
pentru asta.
-
Cam câte
zile veţi sta pe la noi? întrebă Rareş.
-
Cât putem
de mult. Voi sunteţi chiar drăguţi, toţi cinci. Iar noi am fost foarte răi. Şi
ne cere, încă o dată scuze pentru felul în care ne-am purtat cu voi la început.
Dar nu înţelegeam cum de ne puteaţi înţelege.
-
Grădina
noastră este magică. Putem vorbi cu toate păsările, florile şi animalele ea.
-
Miau! Aşa
este. spuse pisicuţa Pia.
-
Ham, ham!
Ce fericire pe noi! spuse Simba.
-
Copii!
Haideţi la masă! se auzi bunica.
-
Venim
imediat. răspunseră copii în cor.
-
Trebuie
să ne luăm la revedere, deocamdată. Dar o să ne mai întâlnim şi mai încolo.
Aveţi grijă de voi. le spuseră copii ghioceilor.
ÎN GRĂDINĂ
Într-o zi de primăvară, când totul era înflorit în jurul lor, cei cinci
au ieşit afară pentru a se bucura de adierea uşoară a vântului de primăvară,
care-i chemase şuierător şi care le ura bun venit, şi de mângâierile soarelui,
care le promitea aventuri minunate. Când au văzut minunăţia de culori ce-i
împrejmuia, au început să alerge fericiţi, asemeni fluturaşilor dezmorţiţi de
razele soarelui.
Copiii priveau florile de cireş care-i îmbătau cu mireasma lor dulce
acrişoară, florile de măr, rozalii şi stufoase, asemeni rochiilor de prinţese
le făceau cu ochiul şi le promiteau mere dulci şi înmiresmate.
Lalelele îşi scuturau mândre frunzele, uşor murdărite de pământul
proaspăt din grădiniţă, iar trandafirii încercau să se hotărască asupra aromei
şi a nuanţelor ce se purtau în acel an. Era o adevărată splendoare a culorilor,
miresmelor şi a vieţii.
Luca şi Mara au început dintr-odată să alerge râzând prin grădină. Era
ca şi cum fuseseră cuprinşi de o vrajă şi totul în jurul lor îi făcea să se
mişte, să alerge, să se joace.
Merii îşi plecau crengile şi-şi prezentau fiecare floare în parte în
parte, iar cireşii încercau să-i atragă pe cei cinci cu diferitele lor
mirosuri, dornici să-i facă pe cei mici să vină la ei şi să le admire
frumuseţea. Mara se îndreptă spre cireş privindu-i atentă fiecare mişcare. Tremurând
uşor, florile acestuia îi făcură fetiţei galeş cu ochiul, ca nu cumva acesta să
se sperie şi să fugă de ele. Râsul vesel al fetiţei îi făcu şi pe ceilalţi
patru copii să se apropie de ea şi să privească fascinaţi jocul crengilor şi
florilor de cireş.
-
Şi când
te gândeşti că peste puţin timp vom deveni fructe şi le vom mânca. Abia aştept.
Sunt atât de gustoase cireşele. spuse Anisia.
-
Şi mai
ales când le facem cercei şi le agăţăm după urechi. Vă mai amintiţi? Şi ziceam
că suntem zâne. - spuse Rareş.
-
Da. Eram
fiecare câte o zână. Ca-n Tinkerbell. Şi ce frumos a fost. Mi-a plăcut tare
mult! spuse Tudor.
-
Vrem şi
noi să fim zâne. spuseră ceilalţi doi într-un glas.
-
Da, o să
fiţi şi voi în vara aceasta. Şi ne vom juca cu toţii de-a zânele. Doar acum
sunteţi mai mari şi ştiţi ce să faceţi şi să ne ascultaţi. Dar hai să vedem ce
mai fac florile de cireş.
-
Cum vă
numiţi, copilaşi dragi? întrebă o floare.
-
Eu sunt
Tudor, cel mai mare. După aceea vin Anisia, Rareş, Luca şi Mara. Mara este sora
mea şi este cea mai mică. Rareş şi Luca sunt fraţi. Iar Anisia nu are nici
fraţi, nici surori.
-
Ne pare
bine de cunoştinţă. Noi suntem florile de cireş. Nu-i aşa că suntem foarte
frumoase?
-
Da!
răspunseră copii.
-
Vă place
primăvara?
-
Da. este
anotimpul florilor, al rândunelelor, al fluturilor, al tuturor minunilor
naturii. Este foarte frumos să vezi cât de multă culoare este în jurul tău.
-
Într-adevăr,
este cel mai frumos anotimp. spuse Rareş. Cred că soarele este de vină. El este
cel care ne scoate afară din case, iar pe voi vă ajută să vă dezvoltaţi.
-
Vrem şi
noi să vorbim cu voi! spuseră florile de măr. De noi nu vă place?
-
Păi să
ştiţi că voi toate cam semănaţi. Doar că voi sunteţi mai bogate şi mai rozalii
decât cele de cireş. Dar oricum sunteţi foarte frumoase şi voi.
-
Vedeţi ce
fustiţe avem? De balerine. Şi ştim să şi dansăm. Iar fructele noastre sunt mari
şi gustoase. Nu firave ca cele de cireş.
-
Noi nu
facem fructe firave! Or fi ele mici, dar sunt puternice! Şi din noi fac cercei,
şi-i agaţă aşa, după urechi. Pe voi nu pot decât să vă mănânce!
-
De ce vă
tot certaţi. Fiecare dintre noi are rolul ei. Şi fiecare este foarte frumoasă
şi specială. Ar trebui să ne înţelegem. Nu să-i bulversăm pe copilaşii aceştia
cu certurile noastre. Ei trebuie să afle cât mai multe despre noi, ca flori şi
fructe. Este o ocazie rară să poţi vorbi cu nişte oameni. – spuseră florile de
piersic puţin nervoase.
-
Au
dreptate. Noi trebuie să ne folosim de această ocazie şi să le vorbim copiilor
despre noi, nu să ne certăm.
-
Începem
noi. spuseră piersicile. Noi suntem foarte cărnoase şi foarte gustoase. Din noi
puteţi face sucuri, compoturi şi dulceaţă. Dar, noi avem o contribuţie
deosebită la sănătatea corpului vostru. Adică noi vă ajutăm să aveţi energie şi
vă hidratăm.
-
Ce
înseamnă hidratare? întrebă Luca
-
Adică vă oferim
apă.
-
Aha. Deci
trebuie să mâncăm piersici ca să avem multă energie.
-
Noi,
spuseră merele, vă ajutăm să vă menţineţi în forţă. Ştiţi cum se spune, „un măr
pe zi, ţine doctorul departe”
-
Noi
suntem foarte mici, într-adevăr, dar suntem şi foarte gustoase şi zemoase. spuseră
cireşele. Şi pe deasupra ajutăm la menţinerea sănătăţii corpului vostru. Şi
conţinem vitamina A.
-
Iar noi
înlăturăm oboseala şi stresul. Adică nervozitatea.
-
Deci
sunteţi necesare, şi toate aveţi flori frumoase. Vă mulţumim pentru informaţiile
pe care ni le-aţi oferit şi vă rugăm să nu vă mai certaţi.
-
Aşa vom
face. Vom fi prieteni, aşa ca voi.
-
Nu,
trebuie să fiţi mai bune decât noi.
-
PISOIAŞII
Pisicuţa Tigrata era tare agitată în
dimineaţa de Paşte deoarece nu înţelegea ce i se întâmplă. O durea îngrozitor
burtica, care i se umflase peste măsură în ultimul timp şi care pe deasupra se
mai şi mişca. Toţi din curte, adulţi şi copii ştiau că acea pisicuţă minunată
trebuia să fete, şi se aşteptau ca ea să fete din clipă în clipă, dar nu credeau
că se va întâmpla chiar în ziua de Paşte.
La început, Anisia, Tudor şi Rareş
nu au înţeles ce se întâmpla cu exactitate, dar când au văzut ce agitată era şi
cât de dureros mieuna, au înţeles că avea legătură cu burtica ei cea mare şi
mişcătoare.
-
Tigrato,
ce s-a întâmplat? a întrebat Anisia.
-
Cred că
este ceva foarte grav. – spuse pisicuţa tânguindu-se cu toată puterea ei. Mă
doare foarte tare burtica şi se mişcă din ce în ce mai mult. Cred că am ceva
periculos în mine. Tot ceea ce ştiu este că îmi vine să plâng în continuu şi să
mă mişc mereu.
-
Cred că
mişcarea îţi face bine în situaţia în care eşti. Deoarece te va ajuta să te
simţi mai bine. Dar nu trebuie să te sperii. Din ceea ce ştim noi, vei avea
puişori. Din cauza asta aveai acea burtică mare şi mişcătoare. spuse Tudor.
-
Cum adică
am să fac puişori?
-
Adică vei
avea nişte copilaşi mici, aşa ca noi. De fapt mult mai mici decât noi, pentru
că trebuie să fie mai mici decât tine, nu-i aşa? spuse Anisia zâmbind.
-
Păi şi eu
ce va trebui să fac cu ei? – întrebă pisicuţa speriată.
-
Cred că
te vei descurca foarte bine. Toate mămicile îşi dau seama ce trebuie să facă cu
puişorii lor. Cred că simt asta. completă Rareş.
-
Dar eu nu
simt nimic. Decât o durere înfiorătoare şi agasantă. Nu-mi place ceea ce simt.
Dacă n-o să-mi placă să am copilaşi. Dacă nu o să mă descurc.
-
Săracele
mămicile noastre. Ce greu le-a fost să ne aibă. Şi ce greu le este în
continuare. Nu-i aşa? spuseră cei trei pici într-un glas.
Dintr-odată. Tigrata se urcă în cireş şi se aruncă pe banca de sub cireş.
Repetă exerciţiul de mai multe ori, fapt ce-i sperie pe cei mici care credeau
că ea vrea să-şi facă rău.
-
De ce
face acest lucru? Este ca un exerciţiu fizic, nu-i aşa? întrebă Anisia.
-
Pentru a-şi
uşura naşterea. Îi răspunse Cireşul cel Bătrân şi unchiul Daniel. O ajută să se
liniştească şi să nască puişorii mai uşor.
Anisia zâmbi fericită. Ştia că atât oamenii cât şi animalele îi vor
învăţa foarte multe lucruri atâta timp cât vor putea să le înţeleagă.
-
Mă ajuţi,
te rog frumos. Îi spuse Tigrata. Am făcut un pui dar nu ştiu cum să-l ajut. Şi
este foarte rece. L-am făcut acolo în debara. Dar pe mine mă doare burta în
continuu şi trebuie să mă mişc mereu. Şi nu pot să mă ocup de el.
-
Tati!
strigă Anisia. Vino repede la noi. Avem nevoie de ajutorul tău. S-a născut
primul pisoiaş şi cred ca va muri. Este foarte rece, iar Tigrata nu se poate
ocupa de el. Trebuie să- l salvăm. Am văzut în desenul 101 Dalmaţieni cum au
salvat un puişor. Au luat o cârpă şi l-a frecat până ce şi-a revenit şi s-a
încălzit. Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi. Ştiu că putem să-l salvăm.
Va fi un miracol de Paşte.
Şi-au început
exerciţiul. După o oră, puiul era deja cald, dar tot nu reacţiona aşa cum
trebuie. Între timp pisicuţa mai fătase doi pisoiaşi în prezenţa Anisiei şi al
ui Cristina, năşica. Dar când au încercat să-l pună şi pe primul lângă ea,
pisica l-a scos afară de lângă ceilalţi.
-
De ce
nu-l accepţi şi pe el lângă ceilalţi copii ai tăi. Şi el este tot copilul tău?
întrebă Anisia.
-
Ştiu că
este al meu dar nu cred că va supravieţui. Iar eu trebuie să am grijă de
ceilalţi. Şi de cei ce se vor mai naşte, deşi cred că mai am doar unul de
făcut.
-
Trebuie
să ai grijă de toţi. spuse Cristina.
-
Au ce
dureri am. Mă puteţi ajuta?
-
Nu avem
cum să te ajutăm, dar putem sta aici cu tine până ce-i vei naşte pe toţi.
Şi cele două fete şi
cei doi băieţi s-au aşezat cuminţi pe scaune şi au aşteptat naşterea celorlalţi
pisoiaşi. După vreo două ore, toţi pisoiaşii s-au născut. Erau patru
ciudăţenii, fără prea mult păr, umezi, tare urâţi. Între timp, Cristina a tot
pus primul pisoiaş lângă ceilalţi trei, şi într-un final pisica nu a avut
încotro şi l-a acceptat. Mândră de ceea ce a realizat, pisica îşi privea
puişorii şi-i spăla, pentru a-i putea prezenta tuturor. Tot ceea ce fusese mai
greu trecuse. Iar acum avea patru minuni pe care va trebui să le protejeze. Era
fericită că avusese alături de ea patru copilaşi minunaţi care o ajutaseră să
înţeleagă tot ceea ce i se întâmpla. Cu toţii aveau ceva de învăţat. Iar faptul
că puteau comunica unii cu alţii îi ajuta pe toţi.
A doua zi, Anisia a luat-o pe Simba
şi a dus-o la pisoiaşi pentru a-i prezenta. Simba era tare curioasă ce erau
acei bulgăraşi pufoşi care se mişcau aşa de ciudat.
-
Sunt de
mâncat? întrebă Simba.
-
Nu, nu ai
voie să-i muşti. îi spuse Anisia.
-
Atunci ce
sunt?
-
Pisoiaşi.
Adică pui de pisică.
-
Aha! Şi
eu ce trebuie să fac cu ei.
-
Să-i
păzeşti. Să-i fereşti de cei ce le vor răul. Într-o zi vei avea şi tu pui şi
vei înţelege. Consideră etapa asta ca pe o pregătire pentru atunci când vei fi
mamă.
-
Şi eu o
să am bulgăraşi blănoşi? Păi şi ce o să fac cu ei? Cred că-mi va fi foarte
frică.
-
Nu-i
nimic. Vom fi lături de tine la fel cum am fost alături de Tigrată. Iar ea te
va ajuta să treci peste greutăţi, spunându-ţi tot ceea ce trebuie să faci.
-
Bine până
atunci promit că voi avea grijă de ei.
-
Şi îi vei
feri şi de Bobi, pentru că ştii că lui îi cam place să fugărească pisicile.
-
Da,
promit că o să am mereu grijă de ei.
Ziua de Paşte s-a
dovedit a fi minunată pentru toată lumea. Copiii au asistat la un miracol, iar
animalele le-au împărtăşit ceea ce credeau şi ceea ce simţeau. Nimic nu putea
fi mai frumos, iar comunicarea dintre ei şi natură devenea din ce în ce mai
interesantă şi mai atrăgătoare. Zilele ce au urmat au reprezentat începutul
unor aventuri minunate. Vara care urma le oferea un soare minunat, iar căldura
acestuia îi făcea pe cei mici încrezători în aventurile lor.
RÂNDUNELELE
Primăvara şi-a intrat pe deplin în
drepturi. Totul este verde şi frumos. Pomii au înflorit, păsările călătoare s-au
întors din lunga lor călătorie încântând auzul cu cântecul lor.
-
Mamaie,
când vin rândunelele. întrebă Anisia privind cuiburile goale. Mi-e tare dor de
ele şi de ciripitul lor.
-
Mai este
puţin şi ajung. Ele vin tocmai din Africa. Tu ştii unde este Africa?
-
Nu ştiu.
De fapt nu ştiu nici ce este Africa.
-
Africa
este un continent. Acolo trăiesc leii, girafele,
hipopotamii şi zebrele.
-
Şi
tigrii, nu-i aşa mamaie! spuse Luca, al patrulea cavaler.
-
Nu.
Tigrii se găsesc în Asia, un alt continent. În Africa mai trăiesc elefanţi şi
gheparzi. Aţi văzut vreodată un ghepard?
-
Da, am
văzut într-un film la televizor. spuse Anisia.
-
Aha! Păi
şi ce caută rândunelele tocmai acolo? întrebă Luca.
-
Ele
pleacă de la noi toamna când se face frig pentru că nu mai găsesc mâncare cu
uşurinţă şi pentru că este mult prea frig pentru ele.
-
Dar
vrăbiuţele şi porumbeii cum rezistă iarna la noi? întrebă Tudor.
-
Ele s-au
învăţat cu frigul şi ele mai mănâncă şi altceva decât gâze. Ele mănâncă şi pâine
şi grăunţe. Dar rândunelele nu mănâncă altceva decât gâze. Iar acestea nu se
mai găsesc când este frig.
-
O să le
prindem noi şi o să le dăm. Numai să nu mai plece de la noi. Sunt aşa de
drăgălaşe! spuse Mara zâmbind fericită.
-
Ele nu
sunt învăţate cu oamenii şi nu pot fi învăţate să mănânce din palmă. Şi mai
ales că lor le place să vâneze. Sunt nişte mici vânători.
-
Abia
aştept să vină ca să vorbim cu ele. spuse Anisia veselă.
-
Cum să
vorbeşti cu ele, măi mamaie. ele nu pot vorbi cu voi. Poate că înţeleg ce
spunem noi, dar în mod sigur nu pot vorbi.
-
Ba da!
Aici toate animalele vorbesc cu noi.
-
Şi fulgii
de zăpadă, şi omul de zăpadă, chiar şi ghioceii.
-
Şi
câinii, şi pisicile.
-
Bine,
bine. Ştiu că nu mă pot pune cu imaginaţia voastră.
-
Ba nu!
Este foarte adevărat ce spunem noi. Tu nu ştii cum am zburat astă iarnă, cum
vorbim cu câinii în fiecare zi, şi cum tot ce este viu în jurul nostru ne comunică tot ce vrem noi să ştim. Tu de ce
nu-i înţelegi?
-
Poate
pentru că am îmbătrânit. Şi din cauza faptului că eu nu mai citesc basme şi
poveşti. Şi poate pentru că eu nu mai cred în ele. Când creşti, eşti preocupat
de multe alte lucruri şi nu mai ai timp să te bucuri de tot ceea ce este în
jurul tău. Eu acum mă bucur de voi.... şi de poveştile voastre minunate. Cred
că împreună cu voi o să încep să înţeleg şi eu animalele, păsările şi tot ceea
ce are viaţă şi comunică cu voi. Mi-ar plăcea tare mult.
-
Ce ne-ai
spus tu ne-a spus şi omul fulg. Dar el mai credea în minuni. El nu a vrut să
crească mare. Şi încă mai comunica cu animalele şi se putea transforma în fulg.
He, ce greu este să fi om mare. spuse Anisia.
-
Stai pe
lângă noi mamaie. te învăţăm noi să fi copil din nou. spuseră copii râzând.
Şi zilele de primăvară s-au scurs cu multă căldură, cu flori şi miros
de iarbă proaspătă. Speranţa copiilor că vor vedea rândunele cât mai curând s-a
materializat într-o zi călduroasă de aprilie, când rândunica veselă a început
să inspecteze cuiburile. Fericiţi, cei cinci copii au venit la rândunică şi au
început să-i pună multe întrebări, vorbind toţi deodată.
-
Cirip,
cirip! Mai rar! Nu înţeleg nimic din ce spuneţi. Vorbiţi toţi deodată.
-
Hei, ne
înţelege! spuse Mara.
-
Normal că
vă înţeleg. Dar ţi voi mă înţelegeţi pe mine. Cum este posibil aşa ceva?!
-
Ei bine,
nici noi nu ştim. A început în iarna aceasta. Când eram în grădină. Aşa, ca
prin magie. Pe căţei i-am înţeles primii. Apoi au fost pisicile, fulgii de nea
şi omul de zăpadă. După aceea ghioceii, şi acum voi.
-
Bine. Hai
să vedem ce putem face noi. Eu sunt puţin tristă pentru că undeva pe traseu
m-am îndepărtat de soţul meu. Acum trebuie să aştept până ajunge şi el. Îmi
este puţin teamă, dar sunt sigură că va ajunge.
-
Şi acum
ce făceai?
-
Mă uitam
să văd în ce condiţii sunt cuiburile noastre. Pentru că trebuie să le curăţăm,
să le întărim pentru puişorii de anul acesta.
-
Super!
Dar de ce nu rămâneţi la noi pe tot timpul anului? întrebă Rareş.
-
Păi, noi
venim tocmai din Africa. Acolo stăm când la voi este iarnă. Pentru că acolo
este cald şi găsim mâncare mai uşor. Şi este mai bine pentru familia noastră.
Deşi mulţi copii mor pe drum. Dar cei care supravieţuiesc şi-au făcut deja
familii şi se întorc cu noi în ţară. Iar aici fac pui şi aşa ne înmulţim.
-
Şi ce vi
se întâmplă pe drum? Ce vedeţi, ce vi s-a părut mai deosebit?
-
Păi lumea
voastră privită de sus, de la noi, este minunată. Natura, animalele, tot ceea
ce este pe această planetă este deosebit. Chiar şi voi, oamenii! Dar distrugeţi
natura mult prea mult. Adică nu voi, copilaşi, ci oamenii mari. Ei asta fac. Şi
nici toţi oamenii mari. Pentru că sunt o mulţime de oameni care nu fac altceva
decât să lupte pentru salvarea pădurilor şi a animalelor.
-
Da, am
înţeles! Este greu să fi om mare. Dar toţi creştem. Important este ce vom face
când vom fi mari. De fapt, cred că viaţa ne schimbă.... dar nici voi nu sunteţi
extraordinare. Adică, rândunelele adulte, vreau să spun.
-
Ce
înseamnă adult, Anisia? întrebă Luca.
-
Aşa,
mari, ca părinţii noştri.
-
Aha! Da.
Nu este prea bine să fi mare! continuă îngândurat copilul.
-
Când eram
fulgi de nea am avut ocazia să vedem şi noi lumea de sus. Era chiar frumos,
deşi toată lumea era albă. Adică era iarnă.
-
Bine! Hai
să stăm liniştiţi şi să ascultăm ce ne spune rândunica! spuse Tudor.
-
Da. Hai
să stăm cuminţi. Deci ce ne mai poţi spune?
-
Ei bine,
am văzut lei, elefanţi, gheparzi, delfini şi rechini. De toate.
-
Şi nu
v-au mâncat?
-
Nu.
răspunse rândunica zâmbind. Doar sunt aici, nu? Dar multe dintre noi nu au
reuşit să ajungă acasă. Nici în Africa nu au ajuns, şi nici înapoi. Şi eu am
ajuns singură aici la voi. Dar sunt sigură că soţul meu va veni şi vom fi bine.
Vom putea să ne refacem cuiburile, să scoatem puişorii şi să ne bucurăm de vară
şi de voi. Nu-i aşa? întrebă rândunica tristă.
-
Da. Dar
de ce să nu fim bine?! se uitară copii miraţi.
-
Păi, mă
refeream la rândunelul meu. Nu ştiu pe unde este şi uneori mă tem că nu va
veni. Este trist fără perechea ta. Vedeţi voi, noi suntem mereu împreună. Şi
stăm împreună până la moarte. Iar dacă unul dintre noi moare, trebuie să ne
căutăm altă pereche pentru a putea avea pui. Ca să nu dispărem. Şi-aşa sunt
foarte multe animale pe cale de dispariţie.
-
Ce
animale dispar? întrebă Mara.
-
Păi, leii
albi, tigrii albi, chiar şi elefanţii.
-
De ce?
întrebă Luca.
-
Sunt
vânaţi sau le este distrus habitatul.
-
Ce
înseamnă habitatul? – întrebară cei doi copilaşi, Luca şi Mara.
-
Habitatul
înseamnă casa lor. Locul în care acestea trăiesc. Acolo ele găsesc hrana, au
locuri speciale unde trăiesc, unde dorm. Deci nu mai găsesc nici hrană, şi nu
mai au nici unde să locuiască. De exemplu gorilele trăiesc în păduri dese. Dacă
acestea sunt defrişate, nu mai au unde să-şi construiască casele.
-
Ce
înseamnă defrişate? întrebară cei doi copilaşi.
-
Adică se
taie copacii şi aproape întreaga pădure dispare. – spuse Tudor autoritar.
-
Asta nu
este bine! spuseră cei doi copilaşi.
-
Şi ce ai
mai văzut? întrebă Anisia.
-
Am văzut
gheparzi. Ştiaţi că sunt cele mai rapide feline din lume.
-
Nu ştiam.
-
Ce
înseamnă feline? – întrebă Luca.
-
Pisici
mari! răspunse Anisia. Dar ai văzut cumva şi urşi polari, foci, sau pinguini?
-
Nu. Acolo
este mult prea frig şi noi nu putem zbura pe-acolo.
-
Şi cum
sunt leii? întrebă Rareş.
-
Sunt
foarte simpatici. Şi veseli. Se joacă toată ziua. Şi sunt foarte uniţi, aşa ca
noi.
-
Şi nu
sunt răi?
-
Păi dacă
au ce mânca şi nu vine nimeni peste ei,
nu sunt răi. Am văzut o dată o leoaică căreia i-au fost omorâţi puii de către
un leu. Şi mergând aşa, tristă, prin junglă, a găsit un pui de antilopă şi l-a
crescut, l-a apărat de alte animale, l-a iubit, l-a învăţat să se apere, să-şi
caute hrană. A fost extraordinară.
-
Super!
-
Da. A
avut grijă de el. Şi nu lăsa pe nimeni să se apropie de el şi toţi credeau la
început că-l va mânca. Şi aşteptau să-l mănânce. Dar ea nu vroia decât să fie
mamă. Şi când puiul a crescut, ea i-a spus că trebuie să plece să-şi facă o
familie. Iar după un timp, puiul s-a întors la ea şi i-a prezentat familia lui şi
şi-a luat rămas bun. L-a învăţat cum să se ferească de alţi lei şi i-a spus pe
unde să umble şi pe unde nu. A fost foarte emoţionant. Şi după un timp am
văzut-o din nou. Atunci avea trei pui de antilopă cu ea.
-
Ce
frumos! Cred că putem să învăţăm ceva din povestea asta. Păi dacă o leoaică
şi-a crescut prada, vă daţi seama?!
-
Ce?!
-
Asta
înseamnă că noi trebuie să ne purtăm şi mai frumos unii cu alţii. Să nu mai fim
răutăcioşi. Ei.
Şi a doua zi, a sosit şi rândunelul. Amândoi dansau fericiţi prin hol.
Cei cinci copilaşi îi priveau încântaţi. Totul era minunat.
Aşa au continuat aventurile celor cinci cavaleri fără armură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu