PRIMA AVENTURĂ
După cum ştim, din
poveşti, din auzite, iarna este anotimpul în care cel mai mult ne jucăm în
casă, stăm cuminţi la căldură şi aşteptăm zăpada, dar mai ales pe Moş Crăciun.
Într-o zi friguroasă
de iarnă, Anisia, Tudor şi Rareş plictisiţi de prea mult stat în casă, au
hotărât să plece prin grădină şi să miroase aerul, poate, poate miroase a
zăpadă, sau poate vor găsi o cale prin care să aducă zăpada în curtea lor.
Ca trei bravi cavaleri,
escortaţi de prietenii lor, Simba, Bobiţă şi Simba, au pornit prin grădină,
înfruntând frigul, ceaţa, zgomotele,
dar...mai ales...temerile. Câţiva câini se auzeau lătrând în depărtare, aşa că
cei trei cavaleri, deşi puţin înspăimântaţi, au purces mai departe, dornici să
găsească norul care le va aduce zăpada.
-
Am auzit
că dacă arunci cu un băţ într-un nor, poţi să aduci ploaie sau zăpadă, în
funcţie de anotimp. spuse unul dintre
copii.
-
Uau!!!
Oare este posibil aşa ceva?! Dar cine are atâta putere ca să arunce un băţ până
la cer? întrebă un altul.
-
Nu-l băga
în seamă! Nu ai cum să arunci un băţ şi să aduci ploaia sau zăpada. În primul
rând că nu ai cum să arunci un băţ de aici de pe pământ, doar nu există nici un
uriaş aici, nimeni care să poate ajunge la cer. Iar apoi, cum credeţi că un băţ
poate aduce ploaia sau zăpada?!
-
Hau! Hau!
Hau! Cam ai dreptate! Este prrractic impossibbil.
-
Cine a
vorbit? întrebă Anisia. Tudor, nu vă
mai prostiţi şi vorbiţi şi voi ca oamenii!
-
Dar n-am
fost noi!! spuse Tudor. Nu ştiu cine a
fost.
-
Poate a
fost vreun spiriduş magic care aduce zăpada! zise zâmbind Rareş.
-
Hau! Eu
sunt! Bobiţă! Căţelul vostru! Dar ia staţi aşa....cum de mă înţelegeţi?!
-
Păi nici
noi nu înţelegem ce se întâmplă!!! Hei, noi înţelegem ce spune Bobiţă!
-
Uauuuuuuuuuuuu!!!!!
Ce minunăţie! Ei vedeţi!!!! Acum să-mi spuneţi voi că nu-i posibil să producem
ninsoarea doar dacă aruncăm un băţ într-un nor. Ha! Totul este posibil!
-
Nici
chiar aşa! Zăpada se formează atunci când temperatura aerului scade mult şi
picăturile de apă îngheţată se transformă în fulgi de zăpadă care cad pe
pământ. Aşa am văzut eu mai demult într-un desen animat la televizor. spuse unul dintre copii.
-
Păi
da...eu nu te contrazic, dar poate că şi dacă arunci un ......
-
Gata,
deja ne-ai plictisit. Mai bine vorbim cu aceşti căţei. Se spune că ei simt mai
mult decât noi. Hai să-l întrebăm pe Bobiţă dacă simte zăpada! Ei, ce spui
Bobiţă? Simţi miros de zăpadă?
-
Nu-mi dau
seama, nu pot trece de mirosul de cârnaţi care vine de peste tot... Mmm, ce
minunăţie, vai ce-aş mai mânca unul...doi....trei.....
-
Bobi! Nu
mai visa....răspunde-mi la întrebare! strigă Anisia lovindu-l prieteneşte pe
Bobiţă.
-
Nu
ştiu...nu simt nimic....nimic. Şi-apoi de unde crezi tu că eu aş putea spune
când va ninge sau nu. Iar eu nu sunt aşa de bucuros de zăpadă. Este prea albă
şi pe ea laşi urme peste tot. Aşa că dacă vreau să fac ceva, mă veţi
prinde...deci nu este deloc bine iarna. Si voi vă jucaţi mai mult în casă, iar
afară când ieşiţi uitaţi de noi, nu tu vorbe bune, nu tu mângâiere, nu tu
nimic.
-
Bine! Am
înţeles mesajul, Bobiţă! De obicei noi nu suntem alături de voi iarna, dar
primăvara, toamna şi vara ne petrecem aproape fiecare zi cu voi. Iarna este mai
greu, este frig, se întunecă devreme şi nu avem cum să stăm prea mult afară.
Dar astăzi, în ciuda frigului, am hotărât să fim alături de voi...
-
Copii,
haideţi la masă, se auzi mamaie strigând din casă.
-
Venim
imediat mamaie, răspunseră cei trei copii. Haideţi prieteni acasă. Poate că
până la urmă veţi primi o bucată de cârnaţi fiecare. Dar pentru asta trebuie să
fiţi cuminţi.
Copiii au pornit-o spre casă
fericiţi şi încă uimiţi de ceea ce li se întâmplase. Şi deşi nu
aduseseră zăpada, ceva mult mai minunat li se întâmplase...înţelegeau
animalele, fiinţele atât de dragi lor. Şi poate aşa vor învăţa mult mai multe
lucruri despre tot ce este în jurul nostru.
FULGII DE ZĂPADĂ
Fulgii de nea dansau
jucăuşi lăsându-se purtaţi de adierea uşoară a vântului. Vocile lor gingaşe, voioase
clinchete de clopoţei, îi strigau pe copii, îmbinându-i la joacă. Dar somnul
dulce al dimineţii îi ţinea încă captivi pe cei trei cavaleri, lumea viselor
purtându-i spre meleaguri neatinse, în lumi minunate.
-
Haideţi
copilaşi dragi, haideţi la joacă! Haideţi, treziţi-vă copii!
Copiii auzeau prin vis cântecul fulgilor de nea, un
cântec plin de veselie, care ii chema intr-o lume mirifica, in care timpul si
spaţiul se contopeau devenind o singura fiinţa ce trăiau si respira asemeni
naturii.
Dintr-o data copiii s-au trezit purtaţi de un vânt călduţ,
apoi prinşi in hora veseliei. Pământul era mic, ca o perla albastra, si creştea
încet, încet, văzându-se tot mai clar, iar vântul cald ii mângâia pe cei trei copilaşi,
plimbându-i peste mari si tari, peste oceane si continente, peste imense
blocuri de gheata, dincolo de împărăţia iernii si dincolo de lume. Pământul se vedea
tot mai mare si puteau zări foarte clar casa bunicilor, pomii, sania care aştepta
nerăbdătoare să fie folosită, căţeii care se uitau înmărmuriţi la dansul
fulgilor de nea şi tot ce le era drag.
-
Hei,
Bobiţă, ne vezi! strigă Rareş.
-
Ham! Vă
aud, dar nu vă văd! Unde sunteţi? Sunteţi deja la joacă? Nu este prea devreme
pentru a ieşi afară?!
-
Nu, nu
suntem la joaca. Uita-te sus, printre fulgii de zăpada, aici suntem. Vezi,
zburam.
-
Ceee? Dar
voi nu puteţi zbura! Sunteţi oameni.
-
Ei, acum
putem! Ne apropiem de tine. Sa nu ne mănânci. Hopa, am ajuns. Ne vezi? Suntem
pe nasul tău.
-
Ham, ha,
ha, hapciu!
-
Sănătate,
Bobita. Cred ca ai cam răcit. Nu prea eşti pregătit pentru iarna, nu-i aşa?
Si dintr-o data fulgii s-au
topit. Si s-au ridicat veseli spre cer, si au zburat alături de alţi
fulgi, si au privit minunaţi pământul, casele, animalele, si au plutit
uşor înspre pământ, râzând si cântând plin de încântare. A sosit iarna si se
anunţa plină de voiciune.
Îşi doreau atât de mult sa rămână in aceea lume
fantastica, lumea in care uitai ce erau si deveneau una cu natura...
-
Tudor,
uite ce bine este! Vezi, mă răsucesc. Sunt un fulg balerina. Fac si piruete. Ah
ce minunat este.
-
Si eu pot
sa fac asta! spuse Rareş. Ia uite, sunt un luptător galactic.
-
Da, dar
eu sunt mai mare. Sunt cel mai mare luptător galactic, fulg.
-
Tu eşti
doar un copilaş! se auzi o voce groasa. Eu sunt mai mare decât voi, deci eu
sunt cel mai mare luptător galactic!
-
Tu cine eşti?
întreba Anisia.
-
Eu sunt
un om. Dar voi?
-
Noi
suntem trei copilaşi. Dar tu ce cauţi aici?
-
Pai cred
ca nu am vrut sa mai cresc. Cred prea mult in magie, zâne, prinţese, suflete
curate, inocenta. Nu am vrut sa-mi pierd inocenta.
-
Si daca
ramai copil, poţi deveni un fulg de fiecare data când este iarna si ninge.
-
Nu ştiu
ce sa va spun. Eu de mult nu am mai devenit fulg, dar acum s-a întâmplat. Cred
ca trebuia sa va cunosc pe voi.
-
De ce?
-
Nu ştiu.
Viata este plina de surprize, iar voi trebuie sa va bucuraţi de fiecare clipa,
fie ca este magica sau nu. Tot ce ştiu este ca atunci când eram ca voi fulgii veneau
si mă chemau la ei. Si se întâmpla ca acum. Cred ca am rămas foarte buni
prieteni daca m-au mai luat si acum cu ei. Oricum, printre noi sunt sute de
copii care zboară alături de ei. Trebuie sa fiţi mereu atenţi la tot ce este in
jurul vostru. Si sa nu va certaţi prea rău. Aţi inteles?! Acum eu trebuie sa
plec. Eu nu sunt in vacanta, aşa ca voi.
-
Stai puţin.
Ne poţi spune ce trebuie sa facem ca sa rămânem prieteni cu fulgii, aşa ca
tine.
-
Trebuie
sa credeţi in voi, in natura, in iubire si in oameni, si trebuie sa respectaţi
toate aceste daruri.
-
Super!
zise Tudor. N-am sa mă schimb niciodată!
-
Nu Tudor!
Nu asta ne-a spus domnul Om-Fulg. El a spus sa ne respectam si sa păstram tot
ce este mai frumos din noi atunci când vom fi mari. spuse Anisia. Adică sa nu ne pierdem credinţa
si iubirea. Aşa cum facem acum.
-
Aha! Sa
speram ca vom reuşi. Vad o lumina cam ciudata. Hei Anisia, Rareş, cred ca
trebuie sa ne trezim! Haideţi, sa mergem afara.
Se pare ca vocile fulgilor de nea reuşiră să-i
trezească.
-
Hei,
copilaşi zburdalnici, haideţi la joacă. Treziţi-vă copii! Treziţi-vă! Am sosit,
în sfârşit! se auzeau glasuri zglobii
strigându-i.
-
Voi
auziţi asta?! se miră Anisia.
-
Ce, ce
este? Ce să auzim?
-
Ssst!
Ascultaţi! Vocile! Vocile care ne cheamă afară! Ce-or fi oare?!
-
Da!!!
Auziţi! Sunt nişte voci de copii. Mii de voci. Ce-ar putea fi?!
-
Haideţi
să ne uităm pe geam! Colindători nu au cum să fie, ei au trecut deja pe aici!
Curioşi, copiii au sărit la geam. Fulgii de zăpadă
dansau prin aer şi cântau. Când i-au văzut pe copii au început să cânte cât mai
tare şi mai vioi.
-
Haideţi!
Îmbrăcaţi-vă, mâncaţi şi haideţi să ne jucăm! Uitaţi-vă la noi cum dansăm! Am
venit pentru voi, copiii. Am venit pentru că ştim că iubiţi zăpada. Aşa că acum
... la joacăăăăăăăăăă. Noi va aşteptam. Si special pentru voi Am aşternut
pentru voi o pătura alba si pufoasa. ce mai aşteptaţi?
Nerăbdători, cei trei copii s-au îmbrăcat atât de
repede, cum niciodată nu mai făcuseră înainte, şi au fugit la bucătărie pentru
a-şi lua micul dejun. Spre uimirea bunicii, copii erau gata echipaţi, şi, pe
deasupra, cereau şi de mâncare. Biata bunicuţă nu înţelegea ce se întâmplase cu
năzdrăvanii ei. Unde dispăruseră certurile, unde erau permanentele nu-uri. Ceva
se întâmplase, dar ce oare?
-
Mamaie,
după ce mâncăm putem pleca la joacă? Afară a nins si vreau sa ne luptam cu
bulgari de zăpada, sa facem cazemate, oameni de zăpada, he, he, dar cate nu
putem face! spuse Tudor.
-
Da!!! Şi
fulgii de zăpadă ne cheamă la ei. continuă Anisia.
-
Vă chemă
la ei? Cum aşa? Aşa ceva este practic imposibil. Dar, dacă voi spuneţi asta, eu
vă cred. spuse Bunica văzând feţele
vesele ale celor mici.
După ce au terminat de mâncat, cei trei cavaleri s-au
echipat pentru joacă. Când au ieşit din casă, fulgii dansau şi mai fericiţi.
-
Uraaa!
Aţi venit minuni mici! spuseră fulgii.
V-a plăcut visul? V-a plăcut zborul? Este bine să fi fulg de zăpadă?
-
Cum?! Voi
aţi fost în visul nostru? întrebară copiii.
-
Da. Ne-am
folosit de magia zăpezii şi am intrat în visul vostru. V-am transformat în fulgii
şi v-am adus în lumea noastră. Aţi zburat laolaltă cu noi, iar acum vă puteţi
bucura şi mai mult de noi. Hai drăguţilor, prindeţi-ne! Uitaţi-vă la noi cum
dansăm! Am venit pentru voi, copiii. Am venit pentru că ştim că iubiţi zăpada.
Iar Crăciunul fără zăpadă nu este magic. Aşa că acum ... la joacăăăăăăăăăă.
-
Dar pe
noi nu ne luaţi cu voi? spuseră ceilalţi
doi copilaşi mai mici, Luca si Mara, frecându-se, încă adormiţi, la ochişori.
-
Ba da, va
vom lua, dar când veţi fi puţin mai mari. le promiseră fulgii.
-
Acum, mai
bine duceţi-va sa mâncaţi puţin si apoi veniţi afara sa va tragem cu sania. Ce spuneţi?!
Este bine aşa?
-
Da. Hai
sa mâncam Luca.
-
Bine, ca
mai apoi sa ne jucam si noi cu ei. Sa ne aruncam pe burtica si sa înotam. spuse Luca.
-
Cum sa înotaţi
mai pe zăpada? întreba bunica.
-
Lasă ca ştim
noi. spuseră copiii intr-un glas.
-
Bunica zâmbi.
Se uita la cei cinci nepoţei mandra si trista ca nu putea sa mai meargă cu ei
si sa se joace prin zăpada aşa cum făcuse si ea când fusese copil. Amintirile copilăriei
o năpădiră si o lacrima se prelinse pe obrazul ei umezind zâmbetul de
nostalgie.
-
Voi sunteţi
prea mici. le spuse ea celor doi copilaşi. Veţi ieşi puţintel mai târziu, cu
mine.
-
Bine! răspunseră
ascultători copii.
Cei trei cavaleri au ieşit veseli in curte. S-au aruncat prin zăpada,
si-au făcut cazemate,
au dus nenumărate războaie
de cucerie, si pana la urma, obosiţi si fericiţi s-au întins pe zăpada. Si zeci
de ingeraşi de zăpada au umplut gradina casei bunicilor.
Iarna le făcuse cel mai mare dar.....zăpada.
OMUL
DE ZĂPADĂ
Obosiţi după zile de joacă prin zăpadă, cei mici se hotărâră să facă un
om de zăpadă. Această activitate părea a fi mult mai uşoară decât cele
anterioare. Nu mai trăgeau sania, nu se mai luptau prin cazemate. Făceau doar
bulgări mari de zăpadă, pe care trebuiau sa-i aşeze unul peste altul. Si
astfel, omul de zăpada era gata.
-
Să
începem cu bulgărele mare. Partea de jos. spuse Anisia.
-
Nu. Să
începem cu capul. spuse Rareş.
-
De ce cu
capul? întrebă Tudor. Mai întâi trebuie
să facem baza lui. Tu ce te-ai face fără corp?
-
Bine,
bine. Mai bine facem fiecare câte un bulgăre. Iar cel mai mare să fie partea de
jos, cel mijlociu, bineînţeles că cel din mijloc, iar cel mic... cred că aţi
prins ideea... spuse Anisia.
-
Hai mai
bine să ne apucăm de treabă. spuseră ceilalţi
doi intr-un suflet.
Vrednici si conştinciosi, copiii s-au apucat de treabă. Fiecare se târa
cât mai sârguincios prin zăpadă, cu o pofta de munca cum nu mai avuseseră, încercând să facă cel mai deosebit bulgare.
Omul de zăpadă trebuia să fie perfect, nu?!
După o muncă la fel de istovitoare ca toate activităţile anterioare,
bulgării erau gata. I-au pus unul peste altul....Omul de zăpadă era aproape
gata.
-
Îi mai
trebuie ochi, nas şi gură. spuse Anisia.
-
Pentru ce
? întrebă Tudor.
-
Pentru a
ne putea vedea, mirosi şi pentru a putea vorbi.
-
Dar
urechi nu-i facem? întrebă Rareş. Nu
trebuie să ne şi audă.
-
Nu,
pentru că o să-i punem căciulă pe cap.
-
Dar şi
noi purtăm căciuli măi, dar totuşi avem urechi.
-
Mai, voi
va auziţi ce spuneţi?! Este doar un om de zăpada!!! spuse Tudor răspicat. Nu aude, nu vede, nu
miroase, si, mai ales, nu vorbeşte.
Dintr-o data bulgarii se mişcară. Omul de zăpada arata foarte
caraghios.
-
Măi
copii, se auzi Bobiţă. Dacă pe noi ne auziţi, dacă noi putem vorbi, dacă fulgii
v-au vorbit, el de ce nu ar face-o?
-
Da.
Uitaţi-vă la bulgări! Încearcă să vă spună ceva. spuse pisicuţa Pia trecând uşor pe lângă ei.
-
Hai măi
să-i facem de toate! Şi să-l aranjăm puţin! Că sărăcuţul de el este tare
caraghios!
Doi nasturi negri au devenit ochii Omului de zăpadă, două dopuri de
plastic, urechile, iar brăţara Anisiei gura. O căciulă veche de-a bunicului îi
ţinea de cald, iar fularul roşu îi întregea aspectul estetic.
-
Ei, cum
vi se pare că arată?! - întrebă Tudor.
-
Ca o
domnişoară! spuse Anisia râzând.
-
Supeeer!
– completă Rareş.
-
Dar eu nu
sunt o domnişoară, copilaşi năstruşnici. Sunt Omul de zăpadă!
-
Hei, dar
tu vorbeşti!? întrebară într-un glas
plin de uimire cei trei cavaleri. Au avut dreptate Bobiţă şi Pia!
-
Păi da!
Şi mai şi aud, şi văd, şi miros. Nu asta a fost de fapt dorinţa voastră?
-
Ba da!
Dar nu credeam că va deveni realitate.
-
Ei bine,
după cum v-am mai spus, eu sunt Omul vostru de zăpadă. Despre ce vreţi să
vorbim?
-
Despre
amintirile tale. spuse Anisia. Eşti
făcut din milioane şi milioane de fulgi de zăpadă, deci ai tot atâtea amintiri.
-
Ai
dreptate. Port în mine amintirile tuturor fulgilor de nea din care am fost
făcut. Unii dintre ei sunt cei care au fost în visul vostru. Unii aţi putea fi
chiar voi.
-
Noi!? De
fapt da, am zburat, ne-am topit şi iar am zburat, şi tot aşa. Apoi ne-am
trezit. Şi a fost minunat! spuse Tudor.
-
Mulţi
dintre fulgi, continuă Omul, au venit de la zeci de mii de kilometri. Au
încântat cu cântecele lor milioane de copii. Iar apoi s-au oprit la voi, pentru
a mă crea pe mine.
-
Dar cum
de s-au oprit tocmai aici? a întrebat Rareş.
-
Pentru că
v-au auzit dorinţele. Au ajuns la ei dorinţele şi visele voastre. Deci, vreţi
să vă împărtăşesc câteva amintiri?
-
Da,
vrem!!!! Povesteşte-ne, te rugăm frumos.
-
Ei bine,
am să vă spun o poveste veselă şi foarte haioasă. Poveşti din astea vreţi să
auziţi. Nu-i aşa? S-a întâmplat demult, când nişte copiii, aşa drăguţi ca voi,
m-au creat. Numai că ei nu înţelegeau de ce eu puteam să le vorbesc. Aşa că
aproape o săptămână a trebuit să cânt, să dansez, să le spun poveşti, dar parcă
ei nu reuşeau să accepte acest lucru. Dar, cu toate astea, erau foarte
încântaţi de prezenţa mea. Aşa că au hotărât să mă oprească la ei. S-au dus în
casă şi au golit lada frigorifică, iar mai apoi au încercat să mă bage în ea.
Norocul meu că părinţii au descoperit ce făceau şi i-au oprit la timp.
-
Păi nu
era bine dacă stăteai în lada frigorifică? a întrebat Rareş.
-
Ba da!
Într-un fel. Vă puteţi imagina ce coşmaruri aş fi avut dacă aş fi fost închis
în locul acela, foarte de potrivit pentru mine, în ceea ce priveşte temperatura,
dar foarte înspăimântător din cauza faptului că era lipsit de spaţiu şi
întunecat. Brrr! Mi-este teamă şi când îmi amintesc. Mie mi-e cam frică de
spaţiile închise şi întunecate. Adică nu mă văd trăind într-o încăpere
întunecată. Îmi plac nopţile de iarnă când frigul mă întăreşte şi stelele strălucesc de-asupra mea, dar mă
încântă şi lumina călduţă a soarelui.
-
Uau! Ce
copii zăpăciţi! spuse Rareş. Mai
zăpăciţi decât noi!
-
Mai vreţi
o poveste?
-
Da!!!
răspunseră cei trei într-un glas.
-
Ei bine,
într-un alt an am fost creat de nişte copilaşi simpatici foc. Numai că ei mă
doreau peste tot cu ei. Aşa că, mai întâi, mi-au făcut mâini şi picioare din patru
beţe şi au încercat să mă facă să merg. Am reuşit să mă descurc cu mâinile, dar
cu picioarele nu am reuşit să mă descurc deloc. Cred că cele două beţe erau
mult prea subţiri pentru gabaritul meu. Aşa că am hotărât că ar trebui să
renunţăm la ele. Dar, după cred că vă puteţi imagina, ei credeau că dacă mă
lasă noaptea afară voi îngheţa de frig. Şi atunci au hotărât că trebuie să mă
ducă cu ei în casă, şi mai bine, să mp aşeze acolo unde este cel mai cald,
lângă şemineu. Şi, ghiciţi ce s-a întâmplat!
-
Te-ai
topit.
-
Da, şi-am
transpirat până ce în locul meu a rămas o mare baltă în mijlocul camerei.
Săracii părinţi, ce s-or mai fi minunat când au văzut isprava copiilor lor! Şi
bineînţeles că i-au pedepsit pentru isprava lor. Voi ce vreţi să-mi faceţi?
-
Nimic.
Vrem doar să stai aici cuminte şi să ne încânţi cu poveştile tale. Şi mai ales
să nu te superi dacă din când în când cei mici vor veni şi vor lua ceva din
tine.
-
Nu-i
nimic. Ştiu cum sunt copii mici.
Şi uite aşa au trecut zilele de iarnă, iar în fiecare zi Omul de zăpadă
le spunea poveşti
copiilor. Unele erau
adevărate, altele erau create de el. Unele vesele, altele triste.
Şi iarna a trecut, iar când a început să vină căldura, Omul de zăpadă
s-a topit încet, încet,
până ce, din el, nu a mai rămas decât un fular roşu
şi o şapcă veche. Doar atât şi amintirile unor copii minunaţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu